Juramant vietii ...

Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. 

Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.

Emil Cioran – Cartea amagirilor

Illusions ...

Cum pot unii oameni, care au fost la un moment dat o parte importanta din viata noastra si fara care nu ne puteam inchipui sa ne traim lamentabila existenta, sa isi stearga amprentele cu maiestria unui hot veritabil? Ahh intrebarea mea porneste de la o premisa gresita ... ei nu au avut aceasta intentie ... deci nu, nu ei si-au sters amprentele, ci noi am facut-o! Dar de ce? Nu inteleg cum functioneaza acest sistem de "auto-aparare" al organismului nostru si dupa ce criterii sunt alese amintirile pastrate vii si cele de care nici macar nu mai suntem siguri ca s-au intamplat cu adevarat. Nici macar atunci cand ne uitam la poze vechi nu ne identificam cu persoanele imortalizate acolo ... parca s-ar fi intamplat totul intr-un univers paralel ... unde o persoana care ne aminteste ce-i drept un pic de propriul nostru ego, dar care e departe de a se identifica cu acesta, a avut propriile trairi si si-a cladit propriile amintiri, atat de vagi pentru noi incat par niste simple iluzii ... ca un roman cu care te identifici pentru o clipa si ai impresia ca esti acolo si traiesti impreuna cu caracterele realitatea lor, dar de care te distantezi instantaneu in momentul in care inchizi coperta. Va fi candva si ziua de azi doar o iluzie ... ?

Self-induced happiness?!??

There’s an idea ingrained in our modern society that nothing worthwhile in this life comes without sacrifice and that the harder you try the bigger your reward will be. 

So you put in more effort. 

You make compromises you never thought you could ever make. 

You tell yourself that it’s your duty to try harder and harder in order to be happy.

Except … it feels like you’re running and running and getting nowhere. In fact, you’re ending up feeling exhausted and frustrated.

That’s the moment when doubt starts sneaking in … the moment when you question every little detail and you wonder if you’re ever going to cross the finish line or if it’s even worth the effort. And then … at some point you feel like giving up. It's tough when life pushes you to the edge and you wonder if you might enjoy the fall … it’s even tougher when disappointment and fear cloud your mind.

Don't you ever feel like you go, go, go, but don’t quite get anywhere?

In singuratate nu e fericire ...

Am auzit de mult prea multe ori ca cea mai frumoasa relatie pe care o poti avea e cu tine insuti. Prima data mi s-a parut o idee geniala, am avut acel sentiment de parca as fi descoperit un secret ascuns al lumii si am gustat din infinitatea intelepciunii ... dar gandul totusi a continuat sa ma framante ... parca ceva nu se potrivea! Nici nu stiu daca e un gand pozitiv sau negativ sa fii fericit doar cu tine insuti ... bineinteles ca iti da o anumita independenta de tot ceea ce te inconjoara si in acelasi timp un scut fermecat care te apara de orice suferinta, dar pe de alta parte eu nu vreau sa cred ca oamenii sunt facuti in asa fel, incat sa nu aiba nevoie unii de altii.

Astazi am ajuns la o concluzie ... am realizat ca ideea de a avea cea mai frumoasa relatie cu tine insuti mi se pare de o tristete de nedescris si in acelasi timp imposibil de realizat. Fiecare om are nevoie sa fie iubit, dar mai ales avem nevoie de cineva pe care sa iubim. Cine poate fi fericit in singuratate? Da, avem intr-adevar momente in care ne pierdem increderea in umanitatea persoanelor din jur, cand simtim nevoia sa ne retragem de pe scena sociala ca sa ne lingem ranile, traind pentru o clipa cu impresia ca in singuratate se afla reteta fericirii; insa nimic nu se compara cu sentimentul pe care il ai cand poti face un bine si mai ales cand poti oferi iubire - fie ea impartasita sau neimpartasita.

Gandul ca cineva pe lumea asta ne merita dragostea si ca inca suntem capabili sa o oferim, ne face sa ne simtim mai putin singuri ... iar pentru acest sentiment nici un pret si nici un sacrificiu nu e prea mare!

Trecutul traieste, e viu ...

Cândva, mi-am zis că
la bătrânețe
mă voi feri de patru gafe.

1. Nu mă voi plânge ca nu mai sunt tânar.
2. Nu voi da sfaturi nimănui.
3. Nu voi invoca mereu experiența mea.
4. Și nu voi povesti de o sută de ori același lucru.

De bine, de rău, primele trei le respect.
Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr?
N-aș face decât să îngreunez o situație și așa dificilă.
Să dau sfaturi, n-am chef.
Și nici n-are nimeni nevoie de ele.
Iar despre experiența mea ce-aș putea spune?
Poate, doar că viața a avut un sens câtă vreme n-am ținut să-i dau unul.
În clipa în care am încercat s-o fac,
mi-a sunat în urechi, ironică,
vorba Eclesiastului despre deșertăciune.

Ultima regulă era, însă o dovadă de superficialitate.
N-am prevăzut că, într-o zi,
aș putea suferi de un exces de memorie,
cum suferă alții de un exces de suc gastric.
Pe urmă, nu bănuiam,
ceea ce știu azi,
că trecutul nu e o arhivă,
o magazie unde găsești
și azi,
și mâine,
și poimâine aceleași lucruri,
mai uzate,
mai pline de praf,
dar în fapt aceleași.

Trecutul trăiește, e viu,
ia parte la prezent,
îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă.

Unele amintiri scad în importanță, pălesc,
altele, dimpotrivă,
capătă înțelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte.
Devin, din fleacuri, momente esențiale.

De aceea, azi,
înțeleg că destinul se ascunde, deseori,
în cea mai cenușie și insesizabilă
banalitate.

Octavian Paler

... E timpul sa reinnodam povestea ...

"One experiences life differently with each passing decade and although it’s wonderful to live in Paris at any moment in your life; nothing compares to living in Paris when one is young!"

(Omul experimenteaza viata in mod diferit cu fiecare deceniu care trece si desi este minunat sa traiesti in Paris in orice moment al vietii, nimic nu se compara cu viata traita in Paris atunci cand esti tanar ...)

E ora 23:00 in Viena si bagajul ma asteapta rotofei si nerabdator la usa ... a venit in sfarsit vremea sa reinnodam firul amintirilor si sa mai umplem cateva file cu amintiri din orasul luminilor: maine dimineata plecam la Paris ...

Nici nu stiu cand au trecut 4 ani de zile ... tot in luna februarie am plecat si atunci, plina de speranta si de emotii urma sa imi incep semestrul la Paris. Acum cand ma gandesc in urma, parca imi vine sa zambesc cand realizez cat de naiva am fost crezand ca la Paris pana si cele mai timide visuri devin realitate ... n-a fost chiar asa, dar acum - dupa patru ani - realizez de fapt ca nu as schimba nimic din ce a fost atunci ...

Poate ca peste alti 4 ani voi realiza ca nici zbuciumurile de acum nu si-au avut rostul si ca totul se intampla intr-adevar cu un scop; dar e atat de greu sa ridici capul si sa-ti deschizi larg ochii pentru a capata o privire de ansamblu, cand in orice clipa o lacrima risca sa-si sape santul prin obrazul tau, tradandu-ti sufletul la toata lumea.

... As vrea sa pot da timpul macar o data inapoi ...