Trecutul traieste, e viu ...

Cândva, mi-am zis că
la bătrânețe
mă voi feri de patru gafe.

1. Nu mă voi plânge ca nu mai sunt tânar.
2. Nu voi da sfaturi nimănui.
3. Nu voi invoca mereu experiența mea.
4. Și nu voi povesti de o sută de ori același lucru.

De bine, de rău, primele trei le respect.
Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr?
N-aș face decât să îngreunez o situație și așa dificilă.
Să dau sfaturi, n-am chef.
Și nici n-are nimeni nevoie de ele.
Iar despre experiența mea ce-aș putea spune?
Poate, doar că viața a avut un sens câtă vreme n-am ținut să-i dau unul.
În clipa în care am încercat s-o fac,
mi-a sunat în urechi, ironică,
vorba Eclesiastului despre deșertăciune.

Ultima regulă era, însă o dovadă de superficialitate.
N-am prevăzut că, într-o zi,
aș putea suferi de un exces de memorie,
cum suferă alții de un exces de suc gastric.
Pe urmă, nu bănuiam,
ceea ce știu azi,
că trecutul nu e o arhivă,
o magazie unde găsești
și azi,
și mâine,
și poimâine aceleași lucruri,
mai uzate,
mai pline de praf,
dar în fapt aceleași.

Trecutul trăiește, e viu,
ia parte la prezent,
îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă.

Unele amintiri scad în importanță, pălesc,
altele, dimpotrivă,
capătă înțelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte.
Devin, din fleacuri, momente esențiale.

De aceea, azi,
înțeleg că destinul se ascunde, deseori,
în cea mai cenușie și insesizabilă
banalitate.

Octavian Paler

... E timpul sa reinnodam povestea ...

"One experiences life differently with each passing decade and although it’s wonderful to live in Paris at any moment in your life; nothing compares to living in Paris when one is young!"

(Omul experimenteaza viata in mod diferit cu fiecare deceniu care trece si desi este minunat sa traiesti in Paris in orice moment al vietii, nimic nu se compara cu viata traita in Paris atunci cand esti tanar ...)

E ora 23:00 in Viena si bagajul ma asteapta rotofei si nerabdator la usa ... a venit in sfarsit vremea sa reinnodam firul amintirilor si sa mai umplem cateva file cu amintiri din orasul luminilor: maine dimineata plecam la Paris ...

Nici nu stiu cand au trecut 4 ani de zile ... tot in luna februarie am plecat si atunci, plina de speranta si de emotii urma sa imi incep semestrul la Paris. Acum cand ma gandesc in urma, parca imi vine sa zambesc cand realizez cat de naiva am fost crezand ca la Paris pana si cele mai timide visuri devin realitate ... n-a fost chiar asa, dar acum - dupa patru ani - realizez de fapt ca nu as schimba nimic din ce a fost atunci ...

Poate ca peste alti 4 ani voi realiza ca nici zbuciumurile de acum nu si-au avut rostul si ca totul se intampla intr-adevar cu un scop; dar e atat de greu sa ridici capul si sa-ti deschizi larg ochii pentru a capata o privire de ansamblu, cand in orice clipa o lacrima risca sa-si sape santul prin obrazul tau, tradandu-ti sufletul la toata lumea.

... As vrea sa pot da timpul macar o data inapoi ...